Multum in parvo

ANTOLOGIA UNEI POEZII

Dăruită cu dealuri domoale ca un sfat de om înțelept, cu pămînt mănos bun de pus pe rană, Moldova este (sau: a fost) spațiul vitalității vegetale. Dar Moldova mai este, totodată, și tărîmul vitalității lirice, poeții fiind fructul miraculos al căii de mijloc, al îngînării luminii cu întunericul. Pornind de la ideea că scriitorii sînt conștiința morală a unei națiuni, rubrica noastră Multum in parvo (Mult în puțin) își propune să găzduiască cîte o poezie reprezentativă din creația condeierilor basarabeni de ieri și de azi.
 

 

14 februarie 2014 

  Nicolae POPA

(13. 02. 1959, satul Buda, r-nul Călărași)

Poet, prozator și publicist. A absolvit Școala Poligrafică din Chișinău (promoția 1978), apoi Universitatea de Stat din Moldova, facultatea de ziaristică (1983). În perioada 1987-1989 își continuă studiile la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova. Revenit în Moldova, este angajat ca redactor la revista pentru tineret „Orizontul” (ulterior „Columna”), la săptămînalul „Literatura și Arta” și la suplimentul literar al cotidianului „Sfatul Țării”. În 1994 devine redactor-șef al revistei „Basarabia”. A debutat editorial cu placheta de versuri „Timpul probabil” (1983), după care au urmat alte volume de poezie („Ghid pentru cometa Halley”, „Lunaticul nopții scitice”, „Careul cu raci”) și proză („Păsări mergînd pe jos”, „Cubul de zahăr”, „Avionul mirosea a pește”, „Balcoane cu elefanți” ș. a.). Deține mai multe premii literare, printre care Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1996), Premiul pentru poezie și proză al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1995, 2001, 2003). După cum menționează criticul Mihai Cimpoi, „Nicolae Popa este din categoria ironiștilor sentimentali care întrețin lirismul într-o zonă elegiacă, dar și într-un registru dramatic”.

 DE IARNĂ

Cu un cuțit aș rade metaforele aceste,
căci nu ele mă fac mai bărbat.
Îmi dîrdîie sarea de frig printre degete,
printre legumele puse-n butoi la murat.
 
Mă gîndesc acum acum la moș Toader Pirțu,
care trăia sub pădure fără de felinar,
nu-l mai aud să cheme pe-acolo „cuț-cuțu”,
iar dulăul să-i umble cu laba prin buzunar.
 
Hrănea toată iarna cîte un pițigoi,
duminica venea și el la bufet
mai mult ca să afle ce fac
cei doi boi crescuți de colhozul nostru-n secret.
Fuma și tușea pe drumul de lîngă școală,
iar noi ne uitam dacă nu duce halva,
ca să știm că e timpul
să dea peste noi o boală
și să ne ducem la el spre a ne vindeca.
 În sat pe atunci nu aveam Muzeul naturii
și cerbii
ce stau acum acolo împăiați mai trăiau,
cu promoroacă pe coarne
veneau de-a lungul pădurii,
săreau peste drumuri, șoferii îi șuerau.
 Iar moșul ne făcea chip cu mîna,
ne arăta că urmele lor pe omăt sîngerau.
“Vrasăzică, zicea, se micșorează turma,
Vrasăzică de-atît se grăbeau”.
 Și a murit într-o zi
lîngă foc Toader Pirțu,
bătu vîntul la codru patru zile în șir.
O căruță deșartă stătea
pe piscul zis Țurcăniței
de unde avea să-și dea drumul la vale
fără de talaghir.
 De aceea sînt de prisos metaforele aceste,
căci nu ele mă fac mai bărbat.
Îmi dîrdîie sarea de frig printre degete,
printre legumele puse-n butoi la murat.